V-am povestit acest lucru ca să nu uitaţi că trebuie să vă iubiţi copiii la fel de mult şi că nu trebuie să manifestaţi o altfel de dragoste faţă de unul din ei, deoarece ei simt acest lucru şi vor prinde ură pe celălalt şi nu este lucru mai rău decât să nu-ţi iubeşti fratele sau familia, la fel cum nu poate exista părinte care să nu-şi iubească copilul, fie ce o fi făcut el, căci altfel nu se poate numi părinte. Dar nu acesta este motivul pentru care vă scriu, ci altul, mult mai important.
Pe parcursul povestirii o să vă daţi si dvs. seama cât este de important.
Dar să începem:
Era superbă zi de vară a anului 2003.Tocmai împlinisem 17 ani. Mă simţeam cea mai fericită şi norocoasă persoană din lume. Sora mea îmi dăduse tabloul ei care îmi plăcuse de prima oară de când îl văzusem. Noi două am fost întotdeauna foarte diferite. Ea iubea petrecerile, să iasă cu prietenii ei, să se machieze, parfumeze şi altele nimicuri fără nici o importanţă.
Poate că şi diferenţa de vârstă a contribuit la despărţirea noastră, ea având 25 de ani, dar modul diferit in care priveam lucrurile au fost motivele principale care ne-au despărţit.
Pe când ea făcea aceste lucruri, mie îmi plăcea să cînt, să dansez, să alerg pe câmpul înflorit, să culeg flori, să stau întinsă pe iarba verde şi răcoroasă şi să ascult păsările cu ciripitul lor atât de dulce şi ademeritor.
În acea vară şi-a făcut un alt prieten. De data asta îl chema Sorin, avea 24 de ani, ochi căprui, păr şaten şi avea o cabană moştenită de la bunicul său în Munţii Bucegi. Astfel că peste o săptămână trebuia să mergem la aceea cabană să stăm o lună.
Părinţii noştrii nu doreau să mă lase singură acasă, ei fiind plecaţi pentru o lună în Canada aşa că a trebuit ca sora mea să mă ia cu ea şi Sorin.
Îmi aduc aminte de tot de parcă s-ar fi întâmplat ieri şi totuşi au trecut atâţia ani...
Mi-e dor de părinţii mei, dar şi de ea. Am iubit-o chiar dacă mă mai certa, ţipa la mine sau chiar mă bătea câteodată. Am iubit-o, deoarece era sora mea şi deoarece la urma urmei nu era o persoană rea.
În aceea săptămână care a mai rămas până să plecăm la munte eu mi-am petrecut-o ca de obicei. Trebuia să plecăm vineri, iar luni am primit un telefon.
-Ana, mă strigă sora mea, vezi că te caută una dintre muşchetare.
M-am dus să răspund.
-Merci, şi am luat receptorul.
-Să nu vorbeşti mult, mi-a zis, aştept un telefon.
Ea întotdeauna aştepta un telefon. Fie că era de la o prietenă de-a ei, care descoperise o fustă nouă sau o bluză şi dorea să şi-o ia, sau fie o suna Sorin cu care vorbe ore întregi şi de câteva ori pe zi. De data asta trebuia să primească un telefon de la Alina cea mai bună prietena a ei. Alina plecase într-o excursie şi trebuia să se întoarcă şi aştepta telefonul ei. În excursie era şi un băiat, Radu de care Alinei îi plăcea de câţiva ani, dar nu se întâmplase nimic între cei doi.
-Alo, am răspuns eu.
-Bună! Ce mai faci? Sunt Elena.
-Bună! Bine. Tu?
-La fel. Uite de ce te-am sunat. Am terminat cartea pe care mi-ai împrumutat-o şi mi-a plăcut mult şi vreau să citesc continuarea aşa că ...trebuie să mi-o dai. Când ne întâlnim? O să vorbesc eu cu Maria, iar tu...
-Hei!!! Opreşte-te. Nu am zis nimic. Ştii doar că trebuie să plec vineri la munte!
-Cu atât mai mult să ne întâlnim! Până vineri mai e, îţi faci tu bagajele. Deci, unde ne vedem? Hai, zi da!!! Te rog!!!! Uite, sunt în genunchi.
-Să ştii că te văd!
-Perfect, atunci ştii că nu mint. Hai. Cine ştie când ne vom mai vedea!!!
Cum puteam să refuz o asemenea rugăminte?...Elena...N-a ştiu câtă dreptate a avut în acel moment. Principiul ei după care trăia şi se baza să convingă persoanele era că viaţa trebuie trăită, să nu laşi nimic neîmplinit, deoarece nu ştii dacă mâine vei mai trăi. Adica Carpe Diem.
-Bine, i-am răspuns. Ne vedem mâine la statuia lui Mihai în centru la 11. O să vorbesc eu cu Ioana.
-Perfect, iar eu o să vorbesc cu Maria. Atunci ne vedem mâine. Pa.
-Pa, i-am răspuns şi eu şi am închis telefonul.
Noi patru eram considerate inseparabile şi eram denumite "cele trei muşchetare". Ideea a fost a surorii mele. Athos eram eu, fiind cea mai mare şi raţională! Elena era Aramis, plină de viaţă şi curaj. Maria era considerată Porthos din cauză că era puţin cam plinuţă şi adora mâncarea şi era cea mai veselă. Iar Ioana era D`Artagnan, cea mai tânără şi zvăpăiată. Ce timpuri fericite! Dar nici acum nu pot să mă plâng, deşi că sunt două fericiri diferite.
A doua zi, marţi am ieşit să mă întâlnesc cu fetele. În acea zi, ultima înainte de a pleca la munte şi de asemenea ultima dintr-o etapă a vieţii, am fost cu Maria, Elena şi Ioana prin oraş. Am fost prin Cişmigiu, am vorbit, am cântat şi ne-am distrat.
-Ştiţi ce ar trebui să facem într-o zi?, ne întrebă la un moment dat Elena. Să mergem numai noi patru într-o excursie.
-Da, răspunse Ioana, să mergem la munte, în Bucegi sau Făgăraşi.
-Dar să fim numai noi şi să stăm cel puţin o lună, adăugă Maria, şi să mergem la o cabană mai în munte.
-Şi cum crezi că vom căra mâncarea? La cât mănânci!
-Ce vrei să insinuezi, Elena?, îi răspunse Maria.
-Eu cred că este o idee minunată, am răspuns eu. Când mă întorc o să mai vedem.
-Aşa e. Vom vedea atunci, a încheiat Ioana.
Ne-am strâns de mâini şi am făcut un pact: că vom rămâne împreună indiferent ce şi că vom face aceea excursie. Dar se pare că altceva a fost plănuit pentru noi.
Ne-am oprit la McDonald`s şi am comandat nişte cartofi prăjiţi şi îngheţată. Îngheţata era preferata noastră. Nu luam niciodată carne din oraş din cauza posibilităţiilor de contaminare cu diverse boli. Aproape nici o ţară nu mai avea produse bune, mai ales în ceea ce priveşte carnea.
De aceea de abia aşteptam să ies din oraş. De un an începuse să crească poluarea într-un ritm accelerator şi îngrijorător.Trimisesem mai multe scrisori la primărie, la senat şi la presedenţie, dar fără rezultat.
Una din principalele probleme care accelerase această problemă au fost maşinile, care în aceea vreme se vândeau ca pâina caldă. Toate produsele erau pline de E-uri, produse chimice artificiale ducând la o moarte lentă, dar sigură.
Pe lângă aceste probleme au mai apărut şi alte motive care au dus la dezastrul la care s-a ajuns. Din cauza poluării atât de mare stratul de ozon s-a distrus treptat-treptat până ce nu a mai rămas aproape nimic. De asemenea, războiul din Occident şi setea de putere şi bogăţie a oamenilor au contribuit şi ele la anihilare.
Nimănui nu-i mai păsa de natură, toţi aruncau tot ce puteau pe jos, fără să le pese de consecinţe. Parcurile, dacă se mai puteau numi aşa, deveniseră nişte adevărate depozite cu deşeuri.
Nici nu ai crede că e posibil în atât de scurt timp să distrugi un loc. Până şi în Grădina Botanică nu se mai găseau bănci, ce să mai spun de curăţenie. Iar preţul de intrare crescuse de 10 ori în ultimele 3 luni.
Dar să lăsăm problemele acestea în pace, căci au trecut şi nu mai sunt importante.
În drum spre casă, la un moment dat am văzut un om. Avea vreo patruzeci de ani, părul ciufulit, ochii negri, întunecaţi şi fără pic de speranţă, goi. Avea o carte în mână sau aşa mi s-a părut. L-am reţinut din cauza acelor ochi atât de misterioşi şi care parcă mă atrăgeau. N-am ştiut de ce, dar eram sigură că-l voi mai întâlni. Şi aşa a fost...
Săptămâna a trecut fără alte evenimente şi am plecat la Bucegi.
Am ajuns acolo cu bine. Bunicii lui Sorin le plăcea liniştea aşa că eram rupţi de realitate, izolaţi ca pe o insulă părăsită. Cabana era la o distanţă de 2 ore de soşeaua principală, fiind în mijlocul naturii, fără televizor, telefon sau radio.
Dar acest lucru nu deranja pe nimeni. Eu eram preocupată de alte lucruri, iar Mirona şi Sorin erau împreună şi doreau să rămână singuri şi nu-i mai interesa nimic.
E de înţeles acest lucru. Când eşti îndrăgostit uiţi de toate şi de toţi. Pentru tine şi persoana iubită timpul dispare. Nu mai trăieşti decât prin şi pentru ea sau el. Acum când l-am cunoscut pe soţul meu o înţeleg mai bine pe sora mea şi o iert pentru clipele în care m-a făcut să sufăr şi îmi dau seama că nu a făcut-o intenţionat. Iubirea e cel mai frumos sentiment posibil . Uiţi de răutate, eşti dispus să ierţi şi pe cel mai mare duşman de-al tău, într-un cuvânt iubirea te face mai bun şi mai curat. Ea te face să pluteşti, ... să zbori spre înaltul cerului. Să zbori, pentru că ...zbori, îţi dă aripi... Zbori spre... Rai, spre acel tărâm misterios şi fermecător care te atrage.
Poate că dacă am fi păstrat o legătură cu exteriorul totul ar fi fost altfel. Sau poate că nu... ar fi fost acelaşi lucru. "What ever will be, will be. Che sera, sera." după cum se spune.
Au fost zile fericite, atât pentru mine cât şi pentru ei, dar mai ales pentru ei.
Zi de zi soarele ieşea din ascunzişul său să lumineze şi micul loc unde ne hotărâsem să stăm. Florile se deschideau, soarele urca, păsările cânteau.
Mirona... Era atât de fericită... Alerga, se ajuca cu Sorin, faţa îi radia de fericire.
În fiecare zi mă sculam pe la 8 şi ieşeam pe afară să mă plimb, să miros parfumul proaspăt al zilei, să mă încălzesc la razele plăpânde ale soarelui. Mirona cu Sorin se sculau pe la 13 şi se culcau pe la 12- 1 noaptea.
Într-o zi, era marţi 13 ... ceva parcă era altfel...
Eu mă sculasem la 8. Ieşisem afară, iar pe la 9.30 m-am întors. O găsisem pe Mirona trează privindu-l pe Sorin. M-a văzut şi m-a întrebat:
-Ce tot faci pe afară? În fiecare zi aceaşi lucruri? Nu te-ai plictisit?
-Nu, i-am răspuns. De ce ?Ar trebui?
-Ciudato! Şi adăugă: Nu ţi-e dor de prietenele tale?
-Ba da.
-De ce nu le-ai luat şi pe ele?
-Ce ai păţit? Nu mai ţi minte că de abia m-aţi luat pe mine? Oricum o să mergem şi noi într-o excursie doar noi patru şi singure.
-Dacă o să mai puteţi.
-De ce să nu putem?
-E, acu şi tu, vorbeam şi eu aşa.
-Dacă ai fi fost Elena aş fi înţeles, dar tu... Ce-ai visat?
Mi-am adus aminte că la un moment dat, ca prin vis, m-am trezit. Lângă mine era Mirona. Mi-a zis să mă culc. Nu am fost atentă atunci, dar acum...
S-a uitat la mine şi mi-a răspuns:
-A fost doar un simplu coşmar.
-Nimic nu e simplu.
-Am visat că... lumea a fost distrusă.
M-am uitat la ea să văd dacă nu cumva glumeşte. Avea obiceiul să facă asfel de glume numai pentru a mă necăji. Dar nu glumea.
-Chiar tu ai zis-o, a răspuns Sorin care între timp se sculase, a fost doar un coşmar. Nu vedeţi ce zi frumoasă? Cum să se fi sfârşit lumea? Haide-ţi să facem o excursie. Ce ziceţi?
-Perfect, răspunse sora mea.
Nimeni nu a mai deschis subiectul.
Dar zilele treceau prea repede şi s-a terminat. A trebuit să ne întoarcem.
De cum am intrat pe soşea am simţit că ceva s-a rupt, că tot ce a fost frumos s-a şfârsit. Ce? Atunci nu ştiam, puteam doar bănui.
Dar nici nu aş fi vrut să aflu. Cum să vreau să aflu ceva care însemna că trebuie să mă despart de viaţa fericită pe care am trăit-o până atunci. Dar destinul a fost crud, mai crud totuşi fiind cu sora mea. Eu am trăit momente de tristeţe şi suferinţă, dar trăiesc pe când ea...
Am ajuns în Bucureşti sau ce a mai rămas din el. Am plecat la Ploieşti , iar acolo am aflat ce se întâmplase.
După câteva ore după ce plecasem noi la munte a izbucnit Al Treilea Război Mondial, şi ultimul. În câteva zile Canada a fost eradicată de pe faţa Pământului, dar nu numai ea. Astfel au murit părinţii mei. Odată cu Canada a fost bombardat şi Bucureştiul, pierind toate prietenele mele.
San Francisco s-a scufundat la fel ca alte ţări de pe marginea Americii de Nord la fel şi o parte din Italia. Din cauza poluării, dar şi a bombelor, Pământul a fost distrus.
Dar bombardamentele nu au încetat. Acum toţi trebuiau să se răzbune, să lovească cât mai mult.
Haosul şi dezordinea a pus stăpânire pe tot. Toată lumea fugea. Către unde? Nici ei nu ştiau, dar nici nu conta.
Locuiam într-un apartament cu 3 camere, într-una stând o familie, Rădoi. Era formată din cei doi soţi, Claudiu şi Maria şi băiatul lor de 3 ani, Mihai. Într-o zi, Mihai a ieşit afară şi a murit călcat de o maşină. Maria s-a dus după el şi atunci a căzut o bombă omorând-o şi pe ea.
M-am dus şi eu acolo. A aflat şi Claudiu şi a venit şi el. I-a vazut, a înghenunchiat şi a strigat:
-Oh, nu! Doamne, nu! Maria! Maria! Nu şi Mihai! Nu amândoi!!!
-S-a terminat, a zis cineva.
Am tresărit şi m-am întors să văd cine era.
Atunci am văzut că era omul cu ochii negrii. Avea aceeaşi ochi, reci, fără sentimente, de parcă totul ar fi fost pentru el doar… un… joc.
După ce mi-am revenit l-am întrebat:
-Ce aţi spus?
-S-a terminat.
-Ce?, întreb eu.
-Tot.
Stau şi mă gândesc şi adaug:
-Nu înţeleg.
Se întoarce şi-mi răspunde:
-Dar nici nu trebuie. Şi nu a mai rostit nimic.
Nu mai puteam face nimic. Ştiam că nu mai există nici o soluţie, că nu mai aveam ce să fac, dar nu puteam pleca. Pur şi simplu nu puteam să mă mişc. Nu ştiam de ce, dar simţeam că răspunsul stă ascuns în acei ochi negri şi reci ca într-un mormânt.
-Păcat de lume, a spus într-un târziu, uneori e atât de fermecatoare, dar mai mult e dezamăgitoare. Nu te poţi încrede în ea. Într-un om poate, dar… în mai mulţi… total eşec. Şi dintr-o dată mă întreabă: Tu crezi că există cineva mai presus de voi?
Felul cum a pronunţat voi m-a făcut să tresar şi m-am uitat la el şi parcă totul ar fi fost o realitate virtuală.
-În orice lucru există şi un adevăr şi un neadevăr. Dacă există cineva mai presus decât noi?
Cine a creat lumea?
Au trecut mai multe zile fără să-l văd pe acel om atât de misterios. Într-o zi l-am văzut din nou.
-Testul a eşuat din nou, a zis el pe neaşteptate în timp ce privea oamenii cum îşi încărcau bagajele în maşini ca să plece de aici, departe de aici, nu conta unde. Şi se loveau, şi se ameninţeau. Nu le păsa decât de propria lor fiinţă.
-Ce test?, am întrebat eu, nemai putând suporta priveliştea.
-Nu contează. Vrei să-i ajuţi? Şi îi arată. M-am uitat la ei şi i-am răspuns:
-Da.
-Nu poţi, îmi răspunse foarte dur. Nimeni nu-i mai poate ajuta, nici eu nu pot. Dar tu, tu poţi merge mai departe, să începi o nouă etapă a vieţii, împreună cu ceilalţi la fel ca tine.
-Ceilalţi? Un nou început? Despre ce vorbeşti?
-Eşti pregătită? Şi îmi dă mâna lui.
-Dar restul?
-Restul?, restul sunt pierduţi. Poate altă dată.
-Altă dată?, întreb eu foarte confuză.
Parcă aş visa. Nimic nu mi se pare real. Nici acum când vă povestesc nu s-a schimbat nimic. Tot la fel de ireal mi se pare totul. Şi totuşi…
-Doar nu credeţi că sunteţi singurii?Mai sunt şi alţii care au greşit, ca voi, tot voi, dar altfel. Unii nu au rezistat nici până aici, alţii au ajuns mai sus, dar s-au ars. Au zburat prea apraope de soare. Vino te voi duce mai departe.
Şi l-am privit. Şi am înţeles că există ceva mai presus de noi, oamenii, ceva ce încă nu ştim şi nici nu vom ştii, dar nu mă deranjează, am tot ce mi-aş putea dori. Poate că ceva rămâne din ceea ce cunoaştem noi.
Şi poate că există cineva care le-a creat, ne-a creat pentru a vedea dacă credem sau nu, pentru a alege, fiind un test, noi fiind lăsaţi să credem ce dorim din ce ne-a fost dat să ştim. Iar până la urmă regurile rămân şi trec mai departe doar cei care le îndeplinesc. Bunătatea şi generozitatea câştigă, dar sub alte condiţii decât cele date. Doar cei care “văd” sublimul adevărului trecând mai departe.
Nimic nu s-a schimbat pentru mine, deoarece mai mult ca atunci tot nu ştiu. În aceaşi neştiinţă ca şi voi sunt. Nu cunosc tot adevărul, doar, poate că cunosc mai multe ca voi. Atâta tot.
Cu o imagine feerică se deschide după dealuri, un oraş nemaivăzut şi neîntâlnit, de o frumuşeţe de nedescris şi neimaginabilă.
Aici culorile vibrează, le simţi prin corp. Sublimul acestor culori este verdele.
Aici simţi sentimente nemaiîntâlnite. Doar ce cu sufletul deschis pot primi acest dar.
Oameni obişnuiţi care au rămas la fel, dar care vor să priceapă, vor mai mult, caută sensul vieţii, dar totuşi se conformă.
Paradoxul împletit cu perfecţiunea… perfecţiunea paradoxului… sublimul frumuşeţii, vieţii, existenţei… ceea ce nu există, existând.
Cuvinte care nu pot exprima, reda…
Emoţii indescriptibile…
Şi mă gândesc acum când am ajuns la sfârşit că după teoria mea, acest loc ar putea fi aşa cum voi îl puteţi cunoaşte… Raiul…
Şi oare e atât de încredibil ca să nu fie… adevărul???…
“Adevărul e pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât acela care-l caută”. Nicolae Iorga.
